Nu-i găsești în conferințe de presă. N-au legitimații VIP, nu dau din mâini pe la recepții, nu-și pun selfie-uri cu primarul. Dar orașul merge mai departe pentru că ei există.
Femeia de serviciu de la școală, care intră cu capul plecat și iese mereu ultima. Știe când e trist copilul de la clasa a IV-a B, pentru că l-a văzut stând prea mult la baie. Știe și că directoarea fură hârtie igienică în geantă, dar tace. Ea nu se revoltă online. Se revoltă cu mopul în mână și cu spatele încovoiat.
Omul care repară borduri la 6 dimineața, cu hainele pline de praf, ignorat de toți trecătorii. Dacă i-ai zice „mulțumesc”, n-ar ști ce să răspundă. Dar el cunoaște fiecare gropiță a orașului. Noi le vedem doar când ne rupem mașinile în ele.
Bătrânul care hrănește pisicile de la colțul blocului, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Locatarii spun că miroase a urină și aruncă cu otravă. El tace și revine. Poartă niște ochelari ca de bibliotecar – a văzut destule ca să nu mai urască.
Femeia din piață, care vinde doar ce a crescut ea, cu mâinile ei. O roșie nu e la fel ca alta. Dar nici nu te va convinge. Cumpără dacă vrei. Nu forțează nimic. E mai demnă decât jumătate din funcționarii plătiți să-i „controleze” marfa.
Tânărul de la florărie, care pune o garoafă extra în buchet, pentru că „așa simte”. N-are target. N-are șef. N-are week-end liber. Dar are fler. Și câteodată, îți salvează ziua.
Toți aceștia nu vor primi diplome de excelență. Nu vor fi numiți „cetățeni de onoare”. Dar fără ei, orașul ar fi un decor gol, cinic și murdar. Sunt coloana tăcută a Brăilei. Tencuiala invizibilă care nu lasă clădirile să cadă.
Și poate că ar trebui, din când în când, să ne oprim din alergat și să-i privim. Fără să le cerem să fie altfel.
Doar să știm că sunt. Pentru că ei sunt Brăila care nu face gălăgie. Brăila care nu e invitată la recepții, dar ține orașul în viață.
