Viața bate filmul. Mai ales de la izbucnirea conflictului armat din Ucraina, poveștile de viață ale refugiaților te lasă pur și simplu fără cuvinte. Este și cazul lui Valeri, român-etnic moldovean din zona Cernăuți, cu legături strânse de familie atât în Republica Moldova, cât și în Federația Rusă
Valeri și atât! Nu de alta, dar românul nostru ”de etnie moldovenească” – așa cum este înregistrat la el acasă, în Bucovina de Nord, nu vrea deloc să-și facă reclamă. A ajuns în România cu primul val de refugiați, a stat câteva zile în adăpostul din Galați și s-a stabilit apoi în Brăila. A locuit de la început cu chirie, împreună cu un consătean, Leonid, și amândoi au fost angajați cu normă întreagă, în mediul privat.
Valeri a lucrat, mai întâi, ca simplu muncitor, dar în câteva luni a ajuns șef de echipă. Isteț, cuminte și priceput, a câștigat rapid respectul colegilor și doar dorul hain de cei lăsați în urmă, în Bucovina ucraineană, i-a umbrit bucuria. Dar brăilenii – așa cum ne știm bine unii pe alții!, îi pot face pe străinii de loc să se simtă la noi, ca la ei acasă; că nu degeaba eram, la un moment dat, cel mai cosmopolit oraș din România!
Până aici, povestea lui Valeri nu se deosebește cu nimic de celelalte milioane de istorii ale refugiaților de orice neam și din orice alt colț al lumii. În Brăila avem aproximativ 300 de ucraineni goniți de război, care trăiesc și muncesc alături de noi. Cei mai mulți au origine română (sau moldovenească, na!) și s-au integrat ușor. Numai că eroul povestirii noastre are legături de sânge atât la Cernăuți, cât și în Republica Moldova și Rusia, după cum ne-a mărturisit:
”Acasă, în ……, aproape de Cernăuți, la vreo 20 de kilometri, am nevastă și doi copii. Soția lucrează într-un spital, copiii sunt încă la școală. Până acum câțiva ani, am fost polițist, am lucrat la pază, în sfârșit, mă vedeam ieșit la pensie în uniformă, dar au intervenit alte lucruri și am zis că-i mai bine să plec. După aia am lucrat pe unde s-a mai putut și m-am ocupat de animalele din gospodărie, am și puțintică vie, o livadă, ca tot omul.
Prima mea soție este rusoaică. A stat în Ucraina, cu mine, până în 1996. Vorbeam românește și rusește în casă. După aia ne-am despărțit și ea s-a întors la Moscova, cu băiatul. Am ținut legătura, i-am vizitat de câte ori am putut, dar băiatul nu a mai venit niciodată să mă vadă, că, na, era ocupat cu școala, după aceea a terminat liceul militar, academia și s-a făcut polițist. M-am bucurat mult, era aranjat, eu mă recăsătorisem între timp, s-au ivit și copiii cu actuala soție. Și apoi – gata!, a venit războiul peste noi. Și chiar dacă nu sunt lupte în zona noastră, totul s-a dus …
Păi, ziceți dumneavoastră, ce să fac eu acum? Sunt cetățean ucrainean, e drept, am fost și militar, iarăși drept, dar cum ar fi să mă trezesc eu față în față cu băiatul meu, din Rusia, pe front, amândoi cu arma în mână, gata să ne omorâm unul pe altul? Cum vine asta? Și mă gândesc la asta mereu și vorbesc cu ai mei de acasă și ei zic că nu știu cât o să dureze, nimeni nu știe, că nu depinde de noi. Și iar îl văd pe băiatul meu stând așa, cu arma în mână, și eu tot așa … și ne tot uităm unul la altul și nu zicem nimic”.
L-am ascultat fără să-l întrerup. Lăsase capul în piept și rătăcea, cu ochii deschiși, în viziunea de coșmar care-i alungă liniștea. ”Vă spun drept, nu știu ce să fac și cum să fac”, a mai adăugat Valeri.
În loc de epilog
La scurt timp după discuția noastră, Valeri s-a întors în Ucraina. După câteva zile a plecat în Țările Baltice și am pierdut legătura. Prietenul lui, Leonid, revine și el acasă, la începutul lunii iunie.
Ce ar mai fi de spus! Destinele frânte rămân puțin cunoscute, se pierd în iureșul evenimentelor mai mari și în tumultul cotidianului nostru mărunt. Un gând bun și o rugăciune, pentru toți cei care pribegesc!
