”Mă tot gândesc că din iubire pentru oameni Dumnezeu a creat pământul cu toate frumusețile lui și a sperat, că din fost și prezent, vor face din el Raiul viitorului în care sper să avem și noi bătrânii un loc, iar tinerii să recunoască, dacă nu din iubire, măcar din respect, că ramurile lor care se înalță spre cer sunt susținute de noi, RĂDĂCINA”.
Luni, 27 mai a.c., Valeria Ursan (96 de ani) a ajuns la locul de veșnică odihnă, lângă părinții săi, Ossep și Ioana Vasoian. O mână de oameni a însoțit-o de la Biserica ”Sf. Ioan”, până în Cimitirul Armenesc. Din partea oficialităților locale i-a adus un ultim omagiu viceprimarul Alexandru Crican Jantea.
Cu siguranță, ultima doamnă din Generația de Aur a Brăilei – așa cum mi-a plăcut să o numesc, ambasadoarea nepereche a urbei pe care a iubit-o nespus – și-ar fi dorit să aibă alături mai mulți semeni. Dar acei puțini care au privegheat-o și au mers la pas, alături de ea, pe ultimul drum, i-au fost cei mai apropiați, cei care nu au uitat-o și care o vor pomeni multă vreme de acum încolo.
Ce poți să spui despre un om care a dăruit totul celorlalți, nepăstrând pentru sine decât dorința de libertate în spirit?! Provenea dintr-o familie greu încercată, tatăl, Ossep Vasoian, de origine armeană, fiind singurul rămas în viață dintr-o comunitate masacrată de otomani, în timpul războiului turco-armean din 1920. Și-a găsit adăpost în Brăila, cosmopolitul oraș de la Dunăre, unde a și cunoscut-o pe Ioana, mama Valeriei. Ossep a ținut două brutării și a hrănit ani de zile copiii din cartierele sărace ale orașului. Așa se face că Naționalizarea forțată din 1948 a stârnit revolta hamalilor din port, iar familia Vasoian a putut să păstreze brutăria din Comorfca, până în anul 1985, când Ioana Vasoian a decedat.
Despre Valeria Ursan s-au scris multe rânduri, având la bază inițiativele sale civice și rolul de neobosit promotor al valorilor culturale ale orașului. Acum, când sufletul său, ca o flacără, a pornit spre Împărăția lui Dumnezeu, fiica sa, Adriana, își amintește cât de specială era:
”Era foarte sociabilă. Aspră, cu foarte multă personalitate, toată viața a făcut numai ce a vrut. Nu a ascultat de nimeni. A avut multe inițiative. Era foarte cochetă, cu sex.appeal. Tata spunea mereu: ”Maică-ta are mult sex appeal!”. Era foarte mândră de faptul că e cea mai longevivă din toată familia noastră. Străbunica mea a murit la 94 de ani și mama a spus, când a trecut de pragul acesta: ”Am depășit-o!”. Era foarte mândră de asta și avea așa, o liniște sufletească. Și nu credea că moare. La un moment dat, ea nu mai credea că moare. Spunea: ”Da ce, dragă, vrei să mă înmormântezi tu pe mine, acum? Nu, mamă, mă înmormântez eu lângă bunica!”. Îi părea extrem de rău și suferea mult din cauza faptului că nu se mai putea mișca, atât cât să mai iasă în lume. Nu s-a izolat de bună-voie, dar de vreun an de zile nu mai putea să meargă decât cu cadrul prin casă”.
Pe blogul Valeriei (http://valeriaursan.blogspot.com/2010/), găsim multe povestiri despre Brăila de altădată. Cu un talent narativ șlefuit de simțirea-i sensibilă și pătrunzătoare, d-na Ursan a reușit să surprindă esența mahalalelor de odinioară, plină de oameni nevoiași, dar îmbogățiți lăuntric cu multă lumină, așa cum, din păcate, nu mai găsim în zilele noastre. Vom reda și noi un fragment din ”Grădina Mare, între trecut și prezent”, material publicat pe blog, în anul 2010:
”Plec spre casă si mi se pare că de undeva, o adiere poartă parcă versurile uitatului pe nedrept Mihu Dragomir:
Pe Dunărea învolburată,
Trece un val cu plâns de fată,
Și din zbaterea de linii,
Iese chipul Chiralinii,
Fata Dunării de Jos,
Și-a Brăilei care-a fost
Mă tot gândesc că din iubire pentru oameni Dumnezeu a creat pământul cu toate frumusețile lui și a sperat, că din fost și prezent, vor face din el Raiul viitorului în care sper să avem și noi bătrânii un loc, iar tinerii să recunoască, dacă nu din iubire, măcar din respect, că ramurile lor care se înalță spre cer sunt susținute de noi, RĂDĂCINA”.
In memoriam Valeria Ursan, n. 14.12.1927 – d. 25.05.2024
