Miercuri, 21 iunie a.c., la Muzeul Brăilei, scriitorul Vasile Munteniță lansează ”Undeva sub cer”, al treilea volum de proză
Miercuri, 21 iunie a.c., începând cu orele 17.00, la Muzeului Brăilei „Carol I” – sala „Regele Ferdinand și Regina Maria” (Piața Traian nr. 3), scriitorul brăilean Vasile Munteniță lansează cartea ”Undeva sub cer”. Autorul a debutat în forță anul trecut, cu două volume de proză, ”Strada Brașoveni, poker, murături și vin” și ”Ultimele trei dorințe”, foarte bine primite de către public, grație stilului ”pământean”, plin de umor, ce-l caracterizează, dar și datorită imaginilor evocate, ce transpun ușor cititorul în Brăila noastră ”de altădată”.
”Undeva sub cer” este, prin urmare, al treilea volum de proză al autorului și a apărut anul acesta la Editura Paiadeia București. Cuprinde trei povestiri despre oameni pe care regimul comunist nu a reușit să-i frângă. Alături de autor vor prezenta scriitorii Gilda Monica Bularda, Viorel Mortu, Valentin Popa și preotul Traian Mazăre.
La eveniment sunt așteptați toți cei care doresc să-l reîntâlnească (ori să-l cunoască!) pe inginerul – scriitor Vasile Munteniță și să obțină, totodată, cartea cu autograf.
Iată un fragment din volum:
„Pe drumul de întoarcere până-n oraș, lui Vică îi trecură prin minte toate evenimentele, dar și multe dintre personajele pe care le întâlnise în acea lună de practică în producție, efectuată cu un an în urmă, împreună cu încă vreo patru colegi de facultate, la centrala de la Chiscani.
Se prezentase atunci la directorul centralei foarte dezinvolt și stăpân pe sine, propunându-i ca, pentru o lună, toți studenții aflați în practica de producție să fie angajați și, desigur, să fie și plătiți.
Printr-o întâmplare, la unul dintre evenimentele organizate de facultate, Vică a cunoscut un director general din minister. Acesta le facilitase studenților din anul patru accesul în câteva obiective, dar și alte câteva înlesniri și reduceri de tarife la căminele aflate în subordinea ministerului, la care fuseseră cazați în timpul excursiei de studii.
Era suficient să pronunțe numele directorului general Marinică, pentru ca imediat toate ușile le fie deschise.
La fel procedase Vică și când s-a prezentat cu ceilalți colegi la centrala de la Chiscani.
Avea la el, desigur, și nelipsitul „blocnotes minune”, pe care îl ținea la vedere și din care, de fiecare dată rupea câte o filă pe care scria câteva date și informații, de regulă fără nici o importanţă deosebită, dar pe care o arăta insistent celor cu care trebuia să rezolve vreo problemă.
Când vedeau și citeau hârtia, cei vizați aprobau, fără să mai stea la discuții, tot ce li se solicita. Acest „blocnotes minune”, îl primise Vică de la fiul unui alt fost tovarăș director general din minister, care i-l dăduse la schimb pentru un curs litografiat, dar şi dintr-o prostească grandomanie.
Ceea ce făcea special acel carneţel era faptul că pe fiecare filă era tipărit în partea de sus, un antet cu inscripția:
MINISTERUL
ENERGIEI ELECTRICE
Cabinetul Ministrului
Acum, faptul că angajarea pentru o lună a studenților veniți în practică în anul acela s-a făcut fără nici o reținere, nu se mai știe dacă a fost motivată doar de acea filă din blocnotes, care datorită misteriosului antet era purtătoare de neștiute energii.
Se pare totuşi că şi numele tovarăşului Marinică, directorul din minister, era bine cunoscut și bine primit de fiecare dată în întreprindere, fiind însoțit, la plecare, de burdușite sacoșe și geamantane cu baboi, brânzeturi, bidoane de molan și multe altele de-ale gurii, atât de rare și atât de căutate în vremurile acelea.
Din toţi cei cinci studenți veniți atunci în practică, doar Vică, Iuri și Nelu Stanciu fuseseră repartizați să lucreze la secția electrică, în subordinea maistrului Gică Negrea, la sectorul reparații electrice.
Atât maistrul, cât și muncitorii, nu primiseră cu prea mare entuziasm prezența unor „necalificați” în mijlocul lor, chiar dacă băieții ăștia, îmbrăcați cu blugi și cu aere de șmecherași de București, ziceau că au studii suficiente în domeniu și că nu le este deloc străină activitatea dintr-o centrală electrică.
Câțiva meseriași mai îndrăzneți și cu funcții prin sindicat nu au ezitat să-și manifeste deschis şi foarte zgomotos nu doar reticența, ci chiar și indignarea că, pe lângă lucrările foarte numeroase și complexe din acea perioadă, urmau să aibă grijă și ca vreun băiet d-ăsta „dă Bucureşti” să nu-și prindă degetele prin sârme sau șuruburi.
Singurul care nu avusese nimic de comentat, ba chiar i-a cerut maistrului să-i repartizeze pe toți cei trei studenți la el în echipă, a fost unu’ Bobocea. Paraschiv Bobocea.
‒ Lăsați, bre, dom’ student, că vă iau la mine! le spuse el trăgându-i într-o margine de atelier. Ăştia-i proști toți. Când o să veniți aicișea la anu’ ca ingineri, să nu uitați cum v-au primit și să le-o trageți la toți, până le-o da sângele pe nas!
Bobocea ăsta era un individ bine legat, de vreun metru optzeci, poate şi un pic supraponderal, cu o față roșcată și părul de un șaten deschis, aproape blond. Avea nişte palme ca niște lopeți, iar când era de ridicat vreun motor sau vreun transformator, înainte de a pune scripetele sau a chema macaraua, încerca el să-l ridice, pentru a nu mai pierde vremea cu manevre inutile.
Bineînțeles că de cele mai multe ori, când făcea câte o sforțare de-asta deosebită, mai scăpa și câte o bășină, stârnind hazul și comentariile malițioase ale celor dimprejur.
Nu se supăra niciodată și întotdeauna avea pregătit câte un banc sau glumă, ce-i drept uneori răsuflate, dar care prelungeau veselia și starea aceea de confort a oamenilor din echipă.
Cei trei studenți s-au acomodat foarte rapid condițiilor de lucru, câștigând prin seriozitate, dar mai ales prin cunoștințe și ceva experiență, încrederea și respectul tuturor muncitorilor”.
