Aveam aproape 15 ani la Revoluție. În acele ultime zile ale dictaturii ceaușiste, dar înainte de evenimentele tragice de la Timișoara și București, o înțepenire nefirească îi amuțise pe oameni. Mirosul fetid al fricii căpătase consistență aproape fizică. Îmi amintesc totul ca și cum ar fi fost ieri: mai puțini milițieni pe străzi și tăcere grea dinspre instituții. Și oameni încruntați, în hainele lor cenușii, dintr-o parte în alta a orașului, fără chef de vorbă între ei, grăbiți spre nicăieri, cu ochii în pământ.
Ziua de 6 decembrie 2024 m-a aruncat, fără veste, în trecut. La fel, aceeași muțenie nefirească s-a așternut peste colțul nostru de lume. Cunoașteți senzația aceea ciudată când păsărelele încetează brusc ciripitul în pădure? Iubitorii de drumeții știu că, în astfel de momente, în zonă se află un prădător. Așa am simțit ieri. „Ciripitul” orașului s-a oprit ca la un semn, într-un moment al zilei când, în mod normal, cartierul nostru este cuprins de agitație: glasuri de bunici și copii, discuții între vecinii care vin de la serviciu, mașini grăbite. Totul a „înghețat” nefiresc, învăluit de același „miros” greu. Și, ca la un semn, cerul a început să plângă mărunt.
